Aproximativ șaizeci de ani mai târziu a fost redescoperită, de către Gheorghe Ruga, profesor de istorie în Tilișca și de inginerul Ioan Floașiu din Galeș. Prima periegheză a fost efectuată în primăvara anului 1957, de un colectiv al Muzeului Național Brukenthal, condus de prof. Nicolae Lupu, directorul instituției. Acesta începea primele săpături arheologice sistematice doi ani mai târziu (9 septembrie 1959), săpături care au durat, fără întrerupere, până în anul 1965 (Lupu 1989, p. 16, 18). Între anii 2003-2006 cercetările au fost reluate sub coordonarea dr. Dumitru Popa, iar mai apoi, din anul 2018 și până în prezent, de un colectiv condus de dr. Gheorghe Vasile Natea. De-a lungul anilor, despre cetatea dacică de la Tilișca au fost publicate o serie de articole și studii, precum și o monografie de sit.
Dealul Căţănaş este situat în imediata apropiere a drumului care duce din Galeş spre Tilişca, pe partea dreaptă; încă din Sălişte el apare ca un masiv înalt, ascuţit, al cărui vârf domină întreaga vale
Spre est se învecinează cu vatra Galeşului, spre vest cu dealul „Cetate” (de care este despărţit printr-o şa extrem de bine conturată), iar spre sud este mărginit de vatra Tilişcăi. În partea de nord are din nou ca vecin un deal, „Dumbrăghiţa”, dincolo de care se ridică „Dealul Furcilor”, ale cărui prelungiri merg până departe spre nord, despărţind depresiunea Săliştei de cea a Secaşului (Lupu 1989, p. 14).
Înălţimea Căţănaşului atinge în partea sud-vestică 712 m, ridicându-se deasupra localității Tilişca cu peste 100 de metri. Din acest punct/înălţime maximă a sa, platoul superior al dealului coboară treptat (pe o distanţă de 230 m) spre nord-est, după care coama dealului îşi schimbă din nou – brusc – direcţia spre est, pentru încă 200 de m, urcând uşor. Apoi, se coboară pe o pantă lungă de 110 m, ajungându-se într-o puternică curmătură de unde se urcă mai departe, spre est, pentru încă 300 de m, ajungându-se în extremitatea estică la cota 690 (acesta este un punct extrem de important din punct de vedere strategic, întrucât oferă o largă panoramă asupra întregii văi a Săliştii). Panta estică a dealului coboară după aceea treptat spre valea Galeşului, prin punctul numit de localnici „Zăpodie” (Lupu 1989, p. 14).
Aşezările de pe Căţănaş aparţin ambelor epoci ale fierului: Hallstatt, când s-au ocupat porţiuni mai puţine şi mai restrânse ca suprafaţă şi nu s-a intervenit asupra formei terenului decât, cel mult, pentru amenajările fiecărei locuinţe în parte și La Téne, când s-au construit terase, aşezarea fiind împărţită în două zone, una superioară (platoul) – de pe care se poate supraveghea cu uşurinţă spre est bazinul Cibinului, vizibil cu ochiul liber până la Sibiu, iar spre nord bazinul superior al Secaşului (cu o perspectivă până în apropierea oraşului Sebeş, aflat în judeţul Alba – și alta inferioară, constituită din cele 23 de terase, amplasate pe laturile de nord și nord-vest. Versantul sudic al Căţănaşului, foarte abrupt, nu a avut nevoie de fortificaţii; în schimb, cel nordic şi cel vestic au impus construirea a două valuri de apărare pentru ocrotirea incintelor (Lupu 1989, p. 15).
Aşezările de pe Căţănaş aparţin ambelor epoci ale fierului: Hallstatt și La Téne
În La Téne au existat două niveluri de locuire. Nivelul I de locuire (Tilișca IIA), care l-a suprapus pe cel din perioada anterioară, are un aspect mai puțin organizat; ocupă zonele mai ospitaliere – cele de N-V și de N ale dealului, precum și platoul superior – și se datează din sec. III î. Chr, până în prima jumătate a sec. I î. Chr. Nivelul II de locuire (Tilișca IIB) constituie o așezare nouă, reorganizată din temelii: acum se refac sistemele de fortificație, se construiesc terase noi și se amenajează cele existente, se ridică cele două turnuri-locuință; este momentul în care cetatea atinge punctul maxim de dezvoltare. Acest nivel se datează de la mijlocul sec. I î. Chr. până la cucerirea romană de la începutul secolului II d. Chr. (Lupu 1989, p. 102).
Accesul în cetate se face mai uşor prin partea de est (dinspre Galeş) de unde, traversând padina din punctul „Zăpodie”, se ajunge pe o cărare (drumul antic) pe versantul de nord.
Dintr-un anumit punct, această cărare este apărată de un val secundar, care se ramifică din valul inferior (valul I) al aşezării şi de unde, printr-o deschidere simplă, se ajunge în incintă. A doua cale de acces, la fel de uşoară, este cea dinspre sud-vest, din vatra comunei Tilişca. Drumul antic de pe această parte se poate observa şi urmări fără greutate, pentru că şi-a păstrat foarte bine forma. Astfel, pornind din Tilişca (prin punctul numit de localnici „Hulă”), el urcă spre dreapta, face un puternic cot, după care îşi continuă urcarea. La un moment dat se întoarce brusc la 180°, apoi se îndreaptă spre incinta cetăţii. Odată ajuns în interiorul acesteia, printr-o deschidere în formă de clește, prin valul inferior (valul I), coteşte spre est, de unde face mai întâi o buclă spre stânga şi se îndreaptă spre platoul superior în care ajunge în cea mai joasă şi îngustă porţiune a sa, acolo unde se află turnul-locuinţă nr. 1 (Lupu 1989, p. 15).
Valul inferior (valul I) de apărare se află aproximativ la jumătatea versanţilor de nord, vest şi sud-vest şi măsoară 1.260 m lungime, pe latura sa interioară aflându-se un şanţ rezultat din excavarea pământului aruncat în val (această construcţie prezintă o particularitate demnă de semnalat: la baza sa, lată de 7-8 metri, de-o parte şi de alta – dar mai ales pe partea exterioară – au fost aşezate pietre de stâncă menite să-l sprijine, formând un zid. Valul superior (valul II), care apără numai platoul, înconjoară latura de vest şi parţial pe cea de nord a dealului; ridicat pe marginile platoului și ale unei terase, măsoară 730 m lungime. Panta lui pare să fi fost căptuşită cu pietre de stâncă şi râu. Prin construirea lui s-a creat o pantă-obstacol, ce se ridică cu aproximativ 10 m, sau chiar mai mult, deasupra incintei inferioare. Pe la jumătatea platoului, acolo unde are o gâtuitură, valul se întrerupe pentru a lăsa loc porţii (Lupu 1989, p. 15-16).
Din perioada hallstattiană au fost descoperite un număr de opt locuințe: patru dintre ele adâncite, de tipul locuințelor semibordei și patru de suprafață. Locuințele de tip semibordei sunt de formă circulară sau ușor ovală, au diametre cuprinse între 2 și 3,10 m și adâncimi de puțin peste 0,60 m. Locuințele de suprafață au fost localizate doar după aglomerațiile de materiale arheologice, astfel încât nu s-a putut stabili planimetria și dimensiunile lor, datorită lucrărilor de reamenajare a teraselor din ultima fază de locuire. Au fost construite din lemn și lut – dovada acestor afirmații o constituie resturile de cărbune și chirpici descoperite în timpul cercetărilor (Lupu 1989, p. 36-38).
Cele mai numeroase descoperiri aparțin perioadei La Téne. Unele dintre cele mai importante descoperiri din punct de vedere arhitectural sunt cele două turnuri-locuinţă, construite la bază din blocuri de calcar şi în partea superioară din cărămidă; alături de ele se remarcă locuinţele şi atelierele găsite pe terasele artificiale ale dealului.
Pe platou au fost construite două turnuri-locuinţă, unul la extremitatea estică şi celălalt lângă intrarea din valul superior (valul II), care pot fi incluse în arhitectura militară a dacilor, întrucât, prin dispunerea lor, au avut un rol evident în creşterea capacităţii de apărare a cetăţii ridicate aici.
Sistemul de construcţie al acestora în lumea dacică este relativ unitar, la fel şi plasarea lor în cadrul fortificaţiilor; diferite sunt – dar nu cu mult – doar dimensiunile şi, câteodată, unele elemente legate de modul de amenajare.
Aşadar, turnurile-locuinţă au fost executate într-o tehnică adaptată de daci specificului local şi într-o manieră proprie, numită murus dacicus. Concret, aceasta presupune construirea zidurilor din două paramente de blocuri de calcar fasonate în suprafeţe netede, în general pe cinci din cele şase laturi (partea dinspre interiorul zidului era finisată sumar), care erau aranjate paralel pe două rânduri. Apoi, între cele două rânduri ale zidului se punea o umplutură (emplecton) de pământ, ce consta în pietre neprelucrate, fragmente de blocuri de piatră sparte, etc., bine tasate. Dar, pentru că dacii nu foloseau mortar sau alt material care să lege această umplutură, exista riscul ca umplutura respectivă să preseze asupra feţelor zidului și să-l dărâme. În consecinţă, pentru rezolvarea acestei probleme au găsit o soluţie pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă: au tăiat din loc în loc, în partea superioară a ambelor feţe ale zidurilor, jgheaburi în formă de coadă de rândunică (mai largi spre exterior şi mai înguste spre interior), numite şi babe, aranjate faţă în faţă, pe toate cele patru laturi şi pe toată lăţimea zidului. În aceste jgheaburi erau introdusă o bârnă solidă din lemn, ale cărei capete erau tăiate în acelaşi mod. Unele jgheaburi din paramentul exterior al zidului nu aveau corespondenţe în cel interior, ceea ce ar însemna că zidul exterior ar fi fost, în unele situaţii, susţinut de bârne groase din lemn înfipte vertical în emplecton, de care s-ar fi legat cele care porneau din paramentul exterior al zidului; nu este exclus chiar ca aceste grinzi, aranjate transversal pe lăţimea zidului, să fi fost susţinute de o altă grindă, longitudinală, de asemenea îngropată în emplecton şi fixată la margine în cele două laturi pe care era perpendiculară. În partea superioară turnurile-locuință erau construite din cărămizi legate între ele cu lut (dimensiuni: 48 X 26 X 8/9 cm), iar învelitoarea era executată din lemn. Ambele turnuri sunt de plan pătrat, cu 10,60 m la exterior, 6,35 m la interior și grosime cuprinsă între 2,12 şi 2,80 m (Lupu 1989, p. 22-27).
Trebuie să menţionăm că sistemul constructiv al tuturor turnurilor-locuinţă dacice este diferit de cel obişnuit în arhitectura civilă a dacilor. Ca urmare, se apreciază că această tehnică a fost inspirată din cea elenistică, folosită de cetăţile greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre; la fel şi modul de continuare a zidurilor, cu piatră şi cărămidă.
În lumea grecească, tehnica descrisă mai sus constituia o obişnuinţă în perioada cuprinsă între secolele IV-I î. Chr. Analogiile cele mai apropiate, atât geografic, cât şi din punct de vedere tehnic, ne sunt oferite de fortificaţiile – elenistice – ale Histriei (datate între secolele V-II î. Chr.). De aceea se consideră, pe bună dreptate, că prezenţa directă a meşterilor greci din cetăţile elene aflate pe litoralul vest-pontic la construcţia cetăţii de la Tilişca este lipsită de orice urmă de îndoială şi ar data, foarte probabil, din timpul în care Burebista stăpânea litoralul apusean al Mării Negre – astfel, nu înainte de anul 55 î. Chr. şi nu după 44 î. Chr.
Locuinţele sunt de suprafață, au formă rectangulară și una sau mai multe încăperi; au fost descoperite un număr de 41 de astfel de construcţii, dintre care – în opinia lui N. Lupu – 6 sunt locuinţe-atelier. Ridicate pe un schelet de pari înfipţi în pământ, aveau pereţii aşezaţi pe o bază de piatră (acesta este tipul întâlnit cu precădere în regiunile montane – şi deci şi la Tilişca – unde nivelul ridicat al stâncii nu permitea înfigerea parilor), învelitoarea fiind realizată în cele mai multe cazuri din șindrilă, paie și mai rar din plăci de ceramică, de dimensiuni mari. Sistemul de construcţie al acestor locuinţe este foarte unitar (dacă avem în vedere planul), folosindu-se şi aceleaşi materiale de lucru; prin urmare, este mai mult decât evident faptul că au fost ridicate după un plan relativ simplu, (remarcăm în acest context că ele nu sunt specifice doar Daciei, ci sunt prezente pretutindeni în Europa, datorită simplităţii, rezistenţei şi abundenţei materialului de construcţie – lemnul). În ansamblu, predomină locuinţele cu mai multe încăperi, aspect care însă este mai mult sugerat, întrucât nu peste tot planurile lor au putut fi reconstituite în întregime (Lupu 1989, p. 38-55).
Producerea obiectelor necesare vieţii cotidiene se putea face, pe de o parte, în fiecare gospodărie (aici le avem în vedere pe cele mai puţin pretenţioase – ceramica, lucrată cu mâna, apoi diverse părţi componente de unelte, în special din lemn, etc.), pe de altă parte, în clădiri cu o destinaţie precisă, de către meşteri specializaţi (în ateliere); o asemenea pregătire era cerută de cunoştinţele tehnice implicate în prelucrarea metalelor, adesea confecţionarea lor fiind posibilă numai prin funcţionarea unor instalaţii adecvate şi prin utilizarea de unelte specifice. Trebuie subliniat însă că pregătirea într-un meşteşug sau altul nu presupune neapărat existenţa unor astfel de ateliere în toate aşezările dacice; rezultatele cercetărilor de până acum au dovedit că ateliere au funcţionat doar în marile aşezări cunoscute, producţia fiind destinată satisfacerii nevoilor locale sau/şi necesităţilor comunităţilor aflate în apropiere. Desigur, un factor important pentru existenţa lor l-a constituit apropierea de locul (locurile) de unde puteau fi procurate materiile prime.
În centrul de la Tilişca au fost descoperite, aşa cum am afirmat mai sus, un număr de 6 ateliere; în 5 dintre ele se confecţionau diferite ustensile din metal (fier, bronz, argint), iar în unul se măcinau grânele (Lupu 1989, p. 38-55).
Materialele arheologice descoperite se pot grupa în mai multe categorii, în funcție de materialul din care au fost confecționate: lut, metal, piatră și os.
Hallstatt
(cultura Gáva, faza III a-b, jumătatea sec. X î.Chr. – începutul sec. VIII î. Chr.)
Din această perioadă, cele mai reprezentative piese descoperite în așezarea de la Tilișca – Dealul Cățănaș sunt cele realizate din lut, în speță vase ceramice ce se împart în trei categorii, în funcție de calitatea pastei.
Ceramica fină este realizată din lut de cea mai bună calitate, uneori amestecat cu cioburi pisate mărunt; este bine arsă și lustruită pe exterior, care are culoarea neagră. În interior culoarea este roșiatică, uneori cu nuanțe gălbui. Tot în această categorie se întâlnesc și vase de culoare cafenie sau castanie, de asemenea lustruite pe exterior (unele și pe interior). Decorul constă din caneluri paralele, drepte sau în ghirlandă, realizate cu degetele, dispuse orizontal sau vertical, bine netezite și lustruite, precum și din linii incizate dispuse în ghirlandă și arcade, executate într-o manieră mai puțin îngrijită. Unele vase din această categorie sunt prevăzute cu proeminențe – care sunt fie aplicate pe umăr, fie obținute prin împingerea pastei din interior – sau cu toarte. Buzele sunt drepte, puțin evazate, sau trase spre interior. În repertoriul formelor întâlnim vase de dimensiuni mari, cu pereții bombați și umerii puternic profilați, strachini cu corpul arcuit, cești plate cu pereții scunzi și toartă supraînălțată, trasă din buza vasului și cești tronconice cu pereții puternic arcuiți în partea superioară de prindere a torții, de obicei plasată între bază și gura/buza vasului sau umărul acestuia; uneori toarta este supraînălțată (Lupu 1989, p. 57-58).
Ceramica semifină este modelată din lut mai puțin ales, culoarea și decorul fiind aceleași ca la categoria ceramicii fine; în plus, apar și vase decorate cu spirale închise, cu motive în formă de S – uneori în poziție orizontală sau dispuse pe rânduri – precum și vase ornamentate cu romburi mici, culcate ușor spre dreapta. În repertoriul formelor, alături de cele prezentate mai sus se întâlnesc și cupe cu picior gol, relativ scund, ori cupe de formă semisferică, cu fundul ușor arcuit spre interior și cu buton sub buză (Lupu 1989, p. 58-59).
Ceramica grosieră este executată din lut cu multe impurități (pietricele, cioburi pisate în bucățele mari), slab frământat; arderea este mai slabă, nu este lustruită iar netezirea este proastă. Decorul constă în brâuri alveolate, în impresiuni realizate cu degetul, dispuse în șir și din crestături adânci, dispuse oblic. Vasele sunt prevăzute cu butoni plați sau de formă neregulată și cu toarte. Între formele specifice acestei categorii amintim vasele de tip sac, cu corpul ușor bombat și gura largă, apoi vasele pântecoase, cu umerii nedelimitați de corp, vasele bitronconice, cele cu pereții drepți, curbați în partea superioară spre interior, precum și ceștile cu corpul oval și toarta supraînălțată (Lupu 1989, p. 58-59).
Alte piese modelate din lut: un opaiț zoomorf, mai multe greutăți conice pentru războiul de țesut, de dimensiuni mijlocii și mari, fusaiole realizate din pastă semifină și grosieră, dar și din pereți de vas ce au fost perforați, figurine zoomorfe (berbeci, mistreți, cai, tauri), o placă ovală decorată cu incizii, precum și talpa unui picior uman (Lupu 1989, p. 59-60).
Din metal a fost descoperită o singură piesă – un pumnal din fier.
La Téne
(cultura dacică, sec. III î. Chr. – sec. I d. Chr.)
Ca şi în celelalte centre, cele mai numeroase materiale arheologice descoperite sunt realizate din ceramică; la fel ca în majoritatea aşezărilor dacice, distingem şi aici cele două categorii de ceramică, respectiv ceramica lucrată cu mâna şi ceramica lucrată la roată.
Ceramica lucrată cu mâna, la rândul ei, se poate împărți în trei categorii: ceramica fină, lustruită în exterior; ceramica semifină și ceramica grosieră.
Ceramica lucrată cu mâna fină şi semifină, are pasta îngrijită, bine frământată, cu degresant curat. Mai rar, există vase în compoziţia cărora se găsesc pietricele mici, care le conferă acestora un aspect poros, care însă este greu sesizabil în exterior din cauza slipului. Vasele sunt bine arse, de culori care oscilează de la negru-cenuşiu şi negru intens la cafeniu deschis şi castaniu. Formele sunt diferite (vase mari cu burtă largă, vase bitronconice, căni, ulcioare, oale, străchini, fructiere, capace) şi au dimensiuni diferite. În ceea ce privește ornamentul, acesta este destul de sărăcăcios: butoni, linii orizontale incizate, bandă hașurată oblic sau motivul în relief sub formă de seceră lunară, mult arcuită cu coarnele în jos. (Lupu 1989, p. 61-63).
Ceramica lucrată cu mâna din pastă grosieră este o categorie în care sunt incluse toate vasele din pastă poroasă, nelustruită. Unele exemplare sunt mai îngrijit lucrate, altele sunt de-a dreptul grosolane. Arderea este şi ea diferită, însă, în general, este destul de slabă. Culoarea vaselor diferă de la caz la caz, în nuanţe care merg de la cenuşiu-negricios – cele mai multe – la cafeniu, cu flecuri cafenii sau cafenii-cărămizii. Adeseori, datorită arderii incomplete, în secţiune miezul pereţilor prezintă o culoare cenuşiu-negricioasă sau chiar neagră. Formele sunt diverse: vasele de tip borcan sunt cele mai numeroase, dar sunt prezente și cănile, strachinile, oalele, strecurătoarele. De asemenea, ornamentele sunt și ele mai numeroase și mai variate: butonii plați, cilindrici sau rotunzi, brâurile alveolate orizontale, în ghirlandă, sau sub formă de virgulă, benzile incizate, ondulate sau drepte și benzile punctate, liniile incizate drepte, ondulate sau în spirală, impresiunile realizate cu degetul, striurile, hașurile și crestăturile (Lupu 1989, p. 63-66).
Ceramica lucrată cu roata este realizată din pastă fină și semifină și include vase în diverse variante tipologice, care se disting prin formă, prin fineţea materialului, prin tehnica folosită şi prin omogenitatea arderii. Cea mai fină era folosită la fructiere, iar cea mai aspră, cu toate că degresantul pe care îl conţinea era fin, la chiupuri. În unele cazuri, degresantul conţine şi pietricele mici. Vasele, în culori diferite (de la cenușiu și brun, la cafeniu și cărămiziu), sunt de regulă bine arse. Acestei categorii îi sunt proprii forme precum fructierele, vasele cu gâtul cilindric înalt, ulcioarele, cănile, strachinile, vasele cu gura largă și corpul bombat, capacele și chiupurile. În ceea ce privește decorul, la această categorie întâlnim proeminențe, linii lustruite drepte, ondulate sau în zig-zag, brâuri în relief, linii incizate, benzi în val; a fost descoperit și un fragment de vas pictat cu linii de culoare galbuie, sub formă de plasă (Lupu 1989, p. 66-70).
Alături de vasele ceramice au mai fost descoperite o serie de obiecte lucrate din lut ars, între care menţionăm greutăţile de ţesut sau de pescuit, fusaiolele, lustruitoarele. Lor li se adaugă unelte din piatră și os: râşniţe din tuf vulcanic, cuţite din piatră de râu, un străpungător din corn şi, probabil, un depănător pentru susţinerea firului de tors (Lupu 1989, p. 70-71).
Cele mai numeroase piese din metal descoperite în cuprinsul cetăţii de la Tilişca sunt reprezentate de obiectele din fier, folosite ca unelte, piese de uz casnic, sau ca materiale de construcții: seceri, sape, brăzdare de plug, tesle, cuțite, cosoare, răzuitoare, pile, foarfeci, topoare, dălți, pânze de fierăstrău, ciocane, nicovale, dornuri, sfredele, scoabe, brăţări de uscior, verigi, ivăre, belciuge, lanțuri, frigărui, căței de vatră, bare de fier, cuie, piroanele, etc. (Lupu 1989, p. 71-73).
O altă categorie de piese este cea a obiectelor de harnaşament – zăbale, pinteni, ţinte, verigi, belciuge amplasate la extremitatea curelelor, ţinte şi catarame (Lupu 1989, p. 73-74).
Armele, de două tipuri, sunt reprezentate prin câteva exemplare: avem, pe de o parte, armele de atac – vârfuri de suliță și de de lance, vîrful unei săbii curbe (falx), pumnale curbe (sica) – iar pe de altă parte, armele de apărare, prezente sub forma umbo-urilor de scut şi a unui aplic cu decor reliefat în spirală, provenit tot de la un scut (Lupu 1989, p. 74-75).
Uneltele din bronz sunt puţine prin comparaţie cu cele din fier. S-au descoperit două străpungătoare şi o dăltiţă, care prin dimensiuni conduce la concluzia că ar fi fost unul din instrumentele de lucru ale unui giuvaergiu. De asemenea, s-au mai descoperit mici bare (andrele?) şi o serie de foi din acelaşi material, îndoite în diverse chipuri, unele dintre ele fiind folosite ca aplice (Lupu 1989, p. 73).
Din grupa accesoriilor vestimentare au fost descoperite fibule confecţionate din argint, bronz şi mai ales fier, de tipuri și forme diferite; li se adaugă fragmentele de cingători, cataramele din fier și bronz sau paftalele (Lupu 1989, p. 76-77).
Piesele de podoabă, reprezentate şi ele prin câteva exemplare, sunt realizate din fier, bronz și argint: brățări, inele, pandantive; avem însă și brățări, respectiv mărgele, din sticlă (Lupu 1989, p. 77-79).
Cercetările arheologice au demonstrat și prezența unor obiecte de import, care atestă viaţa economică şi comercială extrem de intensă a locuitorilor de aici; între piesele de această factură care se cuvin menţionate în lucrarea de faţă amintim următoarele: situlă din bronz; fragmente dintr-un vas de bronz; toartă din bronz fragmentară, cu ataş; ataş de situlă din bronz; picior ajurat de situlă, de asemenea executat din bronz; oglinzi din bronz; inel de bronz; fibule din bronz; fragmente de vase din sticlă; vase ceramice.
Între toate descoperirile de la Tilişca însă, cea mai mare importanţă o prezintă ştanţele şi manşoanele monetare din bronz, respectiv fier (Lupu 1989, p. 80-84, 86-94).
La Tilişca au fost descoperite în partea de est a cetăţii, la adâncimea de 0,60 m, un număr de 14 ştanţe monetare şi 3 manşoane; ştanţele sunt prelucrate din bronz, iar manşoanele din fier. Piesele erau depuse într-o ulcică de lut destul de bine arsă, de culoare cafeniu-cenuşie, lucrată cu mâna dintr-o pastă poroasă, cu impurităţi. Din totalul de 14 ştanţe, 4 erau rateuri; celelalte 10 dovedesc, prin forma şi uzajul lor, că au fost folosite la baterea de monede, spre deosebire de rateuri care, datorită aliajului necorespunzător folosit la fabricarea lor, nu au putut fi folosite. De altfel, acestea nu prezintă nici un fel de figuraţie monetară (pe celelalte sunt redate zeiţa Roma, de trei ori, Victoria, de două ori, Venus, de două ori, Dioscurii, Jupiter şi Iunona).
Existenţa acestor ştanţe (în acest context trebuie să subliniem că piesele au fost descoperite împreună, fără ca în jurul lor să fie descoperite ustensile, monede sau vreun plan monetar, care să indice existenţa atelierului în punctul respectiv) dovedeşte în mod indubitabil că în perioada secolelor I î. Chr. – I d. Chr. în Dacia se băteau monede în cadrul unor ateliere monetare, monede care fie le imitau pe cele de tip grecesc (mai ales pe cele bătute de Filip al II-lea, regele Macedoniei), fie pe cele de tip roman (denari republicani s-au imperiali timpurii), adevărate „valute forte” ale timpului.
În cronologia propusă de N. Lupu, cea mai veche monedă-model este cea bătută de Lucius Sempronius Pitio (datată între 145-138 î. Chr.), iar cea mai nouă de Lucius Plaetorius Cestianus (72 î. Chr.); prin urmare, acesta concluzionează că oricât de intensă ar fi fost activitatea din cadrul atelierului, durata existenţei sale trebuie plasată cronologic între deceniile doi – patru ale secolului I î. Chr., mai exact între anii 85-65 î. Chr.
În cazul nostru, avem de-a face mai ales cu un proces de copiere, de reproducere fidelă a monedei romane (a denarului), lucru care reiese foarte clar din calitatea figuraţiilor de pe ştanţe (nici diferenţele între valoarea aliajului din care a fost făcut planul monetar nu sunt prea mari).
Datarea atelierului monetar în jurul anului 70 î. Chr. – la care se adaugă concluzia că el nici nu a funcţionat mult după această dată – ne face să credem că desfiinţarea trebuie să se fi produs în urma măsurilor interne luate de Burebista, prin care tribul care îşi avea reşedinţa în centrul de la Tilişca a fost forţat să accepte integrarea în statul condus de acesta.
Alături de atelierul monetar au fost descoperite şi un număr de monede (denari) romane, a căror serie începe cu anul 124 î. Chr. şi se încheie cu 84 î. Chr., la care, desigur, se adaugă o serie de monede de imitaţie, după modele romane sau greceşti (în special tetradrahme), care, datorită descoperirii ştanţelor monetare, par a fi bătute pe loc.
La Tilişca au fost descoperite şi două morminte de incineraţie, datate între ultimul sfert al sec. II î. Chr. şi primul sfert al sec. I î. Chr., în punctul Progadia Veche, pe o terasă naturală care reprezintă în fapt poala pintenului vestic al dealului „Căţănaş” (Lupu 1989, p. 33-35). În partea estică, terasa este flancată de un şanţ cu val de pământ în exterior; spre sud a fost ridicat un val de pământ fără şanţ, în exteriorul căruia trecea drumul antic – care se observă şi astăzi – şi care asigura accesul în aşezare dinspre partea de sud-vest.
Pe suprafaţa acestei terase, în timpul cercetărilor arheologice sistematice, a fost descoperită o platformă de ardere a defuncţilor (ustrinum) de culoare roşu-cărămizie, care avea în compoziţie resturi de cărbune, cenuşă şi oase calcinate. Axa lungă a platformei era orientată NV-SE şi măsura 3,5 m; lăţimea maximă era de 2 m, iar grosimea ajungea până la 10 cm.
La o distanţă de 5 m spre vest de această platformă de ardere a fost descoperit mormântul nr. 1, în fapt o groapă ce conţinea un bogat inventar (foto 19). Arderea defunctului a fost foarte puternică şi aproape totală – oaselele calcinate rămase sunt foarte mici şi foarte puţine, fapt care demonstrează că rugul funerar a fost foarte mare, iar piesele de podoabă din argint au fost depuse după ce focul s-a mai temperat, deoarece, dacă erau puse în timpul de maximă dezvoltare a temperaturii acestuia, s-ar fi distrus în totalitate.
În ceea ce priveşte distrugerea intenţionată, prin tăiere, a obiectelor de podoabă, aceasta este o practică ce poate fi legată de tradiţiile celtice, cunoscându-se multe exemple de morminte în care piesele de inventar erau tăiate intenţionat sau îndoite ritual. Trecerea lor prin foc poate fi un obicei de origine locală.
Piesele de argint trecute prin focul rugului funerar – după ce au fost distruse prin tăiere cu dalta şi transformate în fragmente – sunt următoarele: colier din zale de argint; verigă din sârmă de argint ruptă la un capăt; segmente dintr-un cordon executat din plăcuţe de argint legate între ele cu verigi de sârmă din acelaşi material; inele spiralate din sârmă de argint; treisprezece fragmente de bară de argint de secţiune rectangulară; trei fibule de argint cu nodozităţi.
La aproximativ alţi 5 m spre vest a fost descoperit un al doilea mormânt, care prezenta cam aceleaşi caracteristici; din „masa funerară” au fost recuperate, printre altele, următoarele materiale: belciug din fier, compus din două barete alăturate, prinse într-un disc din fier; inel (brăţară) din fier; mărgea din lut ars, plată, cu orificiul descentrat; bară din argint, cu una dintre extremităţi terminată în formă de bulb; fragment de bară constituit din segmente de bronz executate din sârmă răsucită, cu urechiuşe la extremităţi; mărgele (trei la număr) decorate cu ochi de păun, dintre care una în formă de butoiaş turtit.
Din cele prezentate mai sus reiese că cele două morminte se pot data la sfârşitul secolul II î. Chr. şi începutul secolului I î. Chr., mai exact între anii 125-75 î. Chr.
